Şi, astfel, în momentul în care tu făgăduieşti dragostea cea mai înaltă, îţi recunoşti, de fapt, cea mai mare frică.

Există, într-adevăr, numai două emoţii - numai două cuvinte în limbajul sufletului. Acestea sunt capetele opuse ale marii polarităţi. Acestea sunt cele două puncte - Alfa şi Omega - care permit existenţa sistemului pe care noi îl numim „relativitate”. Fără aceste două puncte, fără aceste două noţiuni, nu ar putea să existe nici o altă idee. Fiecare gând omenesc, fiecare acţiune umană se bazează fie pe dragoste, fie pe frică. Nu există nici o altă motivaţie umană şi toate celelalte idei derivă din acestea două. Ele sunt, pur şi simplu, versiuni diferite -aspecte diversificate ale aceleiaşi teme.

Acesta este ceea ce Dumnezeu a numit Gândul care Sponsorizează. Este fie un gând de dragoste, fie unul de frică. Este gândul din spatele gândului din spatele gândului. Este primul gând. Este prima forţă. Este energia primară care conduce locomotiva experienţei umane. Şi iată modul în care comportamentul uman produce o experienţă repetată după o experienţă repetată; este întotdeauna motivul pentru care oamenii iubesc, apoi distrug, apoi iubesc din nou: întotdeauna există această trecere de la o emoţie la alta. Dragostea sponsorizează frica, sponsorizează dragostea, sponsorizează frica ..

Pentru că, primul lucru care te îngrijorează după ce spui „te iubesc” este dacă ţi se va răspunde la fel. Şi, dacă ţi se răspunde la fel, începi imediat să-ţi faci griji că vei pierde dragostea pe care abia ai găsit-o. Şi, astfel, orice acţiune devine o reacţie - apărare împotriva pierderii - aşa cum începi să te aperi împotriva pierderii lui Dumnezeu.

Această realitate a dragostei bazate pe frică domină experienţa noastră de dragoste; de fapt chiar o creează. Nu numai că ne vedem primind dragostea care este condiţionată, ne şi vedem dând-o în acelaşi mod. Şi, chiar în timp ce avem reţineri şi ne stabilim condiţiile, o parte din noi ştie că nu aceasta înseamnă dragostea adevărată. Totuşi, noi părem a fi incapabil de a schimba modul în care ne dăruim dragostea. Am învăţat să fim duri - ne spunem noi nouă înşine - şi pentru nimic în lume nu avem de gând să devenim iarăşi vulnerabili. Adevărul este că ar trebui să o facem.

Ni s-a spus despre supravieţuirea celui mai bine adaptat, despre victoria celui mai puternic şi despre succesul celui mai inteligent. Se spune deosebit de puţin despre gloria celui mai iubitor. Şi, astfel,ne străduim să fim cel mai bine adaptat, cel mai puternic, cel mai inteligent - într-un fel sau altul - şi, dacă în vreo situaţie nu suntem pe măsura aşteptărilor, ne este teamă că avem ceva de pierdut, pentru că ni s-a spus că, a nu fi pe măsura aşteptărilor, înseamnă a pierde.

Oare de frică avem noi nevoie ca să fim, să facem şi să avem ceea ce este corect în mod intrinsec? Trebuie să fii ameninţat, ca „să fii bun”? Şi ce înseamnă „să fii bun”? Cine hotărăşte aceasta, până la urmă? Cine dă îndrumările? Cine stabileşte regulile?

Totuşi, dacă am şti Cine Suntem - că noi suntem cea mai minunată, mai deosebită, mai splendidă fiinţă pe care Dumnezeu a creat-o vreodată, nu ne-ar fi niciodată frică. Pentru că, cine ar putea respinge o astfel de măreţie? Nici măcar Dumnezeu nu ar putea găsi defect unei astfel de fiinţe. Datorită gândurilor noastre (greşite) despre dragoste, noi ne condamnăm să nu o trăim niciodată în forma ei cea mai pură. Tot aşa, ne condamnăm să nu Il cunoaştem aşa cum este El în realitate. Până la un moment dat. Pentru că nu vom putea să Il negăm pentru totdeauna şi va veni momentul Reconcilierii noastre.

Pentru că nu ne mai interesează acceptarea sau aprobarea din partea celorlalţi. Nu mai eşti mulţumit cu ceea ce aceasta ţi-a oferit. Nu mai eşti satisfăcut de ceea ce acesta a dat altora. Vrei să înceteze durerea, să înceteze suferinţa, să înceteze iluzia. Te-ai săturat de lumea asta aşa cum este ea acum. Cauţi o lume nouă.

Nu mai căuta. Cheam-o, acum.

Dragostea este realitatea supremă. Este singura realitate. Realitatea completă. Ea reprezintă trăirea de către noi a experienţei lui Dumnezeu. În Adevărul cel mai înalt, iubirea este singurul lucru care există, care a existat şi care va exista vreodată. Când treci în absolut, treci în iubire.

Imi este dor de sunetul bisericii, de clopotele de duminica...de cantecul sfant al eliberarii de neputinta care se infiltreaza in ramasitele mele....ingenunchez in fata reprezentarii semisferei raiului meu si freamat prelung, marturisind infirmitatea intuirii caii catre tine... si atunci continui orbita-n esenta Ta, cu incredere si speranta ,chemand-o acum...

Și mă îndepărtez, învățată fiind să sorb doar din când în când din fericire...

De fapt, întrebările au fost pentru mine cel mai greu de construit. De ce îmi încerc trăirea cu sentimente pe care nu le-am avut? Și dacă cumva ele fac parte dintr-un viitor, ca o conștiință a unui destin iminent?! Dacă sufletul îmi amintește destinul, știind clar către ce se îndreaptă?! Ce anume s-a schimbat? Am cunoscut eu altă ființare, alt sens, altă existență?

Nimic nu s-a schimbat și totul este diferit. Același fior atât de ușor recognoscibil devine hilar deja- probabil amprenta îmbătrânirii sau poate a epuizării premature. Și atunci, de ce mă mai zbat între impuls și latență? Imaginile acestea, rupte parcă din durerea altcuiva, nu și le revendică nimeni, să mă eliberez odată de simptomul salvatorului și de viziunea atotcuprinzatoare, care poartă inutil toată neputința mea pană la autodesființare? Iar cuvintele acestea atât de neputincioase, nu ar putea să rostească odată stupiditatea problemei?!

Mă lupt cu aceleași umbre ale sufletului meu și e dezamăgitor să te regăsești la fel, cu toate crizele existențiale de sezon, naive și sfioase și prea putin importante, cărora numai tragicul le oferă o aură mai demnă…

Nesiguranță în continuare, confuzie printre lucrurile atât de clare și totuși atât de grele...Și greul acesta, care apasă asupra mea, nu provine decât din ruptură. Mă sfârșesc între două lumi, fară a o câștiga pe niciuna. Și dacă mă rog cu simțirea să mă salvezi, și urlu frenetic că am gasit calea, gem doar fiindcă mi-e frică să nu mi-o iei. ”Te mai uiți la mine? Mai ești aici? Ai atâta încredere că voi reuși să ajung la capătul de "Tine"? Și dacă greșesc? Și dacă mă abat, mă vei întoarce, vei mai apărea, îmi vei mai lua mâna așa acum ai mai făcut-o cândva? Cunoscându-te știu că da, cunoscându-mă știu că nu. Și cu gândul acesta păcătos mai fac un pas, purtând conștiința când a mea, când a Ta...

"mysterium fascinans, mysterium tremendum"

"Daca vă voi spune, nu veți crede"(teribile cuvinte). Aceasta-i condiția umană. Nu-L credem. Nu ne credem unii pe alții. Nu vrem, nu putem, nu știm, nu cutezăm, nu ne străduim să-i credem pe ceilalți. Experiențele sunt intransmisibile. Ajungem să pricepem unele lucruri - la ce bun? Nu suntem crezuți. Putem vorbi, dar nu putem stabili comunicația, obține legătura. Ce ne rămâne a face decât, urmându-i pilda, să tăcem (neîncruntați)?

Că siguranță și logică absolută nu avem... dar știm întotdeauna ce se cade să facem, modest; știm!

Cu adevărat, omul actual, produs al culturii prezente, nu-și va putea reține un zâmbet discret dacă i se va atribui părerea că fundamentele lumii s-ar afla în acele esențe ale lumii la care noțiunile nici nu ajung, la care nu se ridică nimic din ceea ce se preconizează pentru înțelegerea Universului : în Tatăl primordial divin se află ceea ce poate fi numit fundamentul Universului. Și ca și cum, plecând din El, abia alături de El, se află ceea ce se poate urmări să obțină sufletul atunci când, lăsând la o parte toate reprezentările materialiste, caută ceea ce are mai profund în sine: tăcerea, tăcerea infinită în care nu există nici timp, nici spațiu, ci numai Tăcerea.

Pentru cei circumspecți, care mai întâi ar crede că în lumea aceasta suntem cu totul părăsiți, le va fi dat să înțeleagă și că această părăsire totodată este și semnul suprem al "existenței" și dragostei lui Dumnezeu. Dumnezeu de aceea "se retrage" în chip absolut, ca să nu îngăduie a ființa (altminteri prezența Lui ar fi echivalentă cu anihilarea noastră), ca să ne lase o desăvârșită libertate și să asigure merit (ori mai bine zis sens) deplin îndraznețului nostru act de credință.

Cu alte cuvinte, Dumnezeu e cu desăvârșire absent în lume, dar e și cu desăvârșire prezent înlăuntrul nostru, așa cum spune Kierkegaard : Dumnezeu este eminamente prezent sufletului, ba și chiar imediat cognoscibil.

Ce nu puteau înțelege ei, ce nu putem înțelege noi : că Dumnezeu nu e un imens papagal roșu!

Warum diese dunkien Ahungen, mein Herz?

Toate neputintele se reduc la una...

Intr-o lume a increderii pierdute, increderea e o chestiune de vointa. O lume care parea sa se indrepte spre propria dezintegrare, in timp ce viata ne privea cu ochii deschisi, flamanda de atata umanitate... Nu fac apologia unei credinte deja marturisite, oohh dar voi , cei inclestati in a va ascunde firea schimbatoare, cat de mult va limitati fericirea. Am crezut ca este o tradare a prieteniei, cand de fapt este vorba de fidelitate fata de conditia voastra umana.

Nu tulburati, nu spulberati vise, sa nu imi spuneti care este adevarul vostru. Pentru ca inca mai sper ca ceea ce stiu sa nu se implineasca, ca ceea ce simt sa nu patrunda in lumea ocrotita dinlauntrul meu. Nu redefiniti existenta in limitele universului vostru, pentru ca voi ajunge acolo si ma voi simti pierduta.

Oarba si smintita am fost sa cred ca lumea mea ar putea fi privita si din orbitele inflamate si zgariate de lacomia unei lumi. Te inneci ca un nebun sa iti rostesti fiinta, te spanzuri intr-un zambet sincer si disperat sa inteleaga ca nu esti altfel decat marturisesti si ca firea ta a cuprins sinceritatea, a marturisit deja existenta intr-un simplu tu...si ca aceasta transparenta ai castigat-o cu greu - dar ai rezistat. Ce ciudat sa oferi lumii tot ce esti si ei sa continuie sa caute ce e mai rau in tine si sa ajunga sa scrijeleasca pana in rarunchi o urma de greseala, o urma de rautate, un miez de slabiciune si tu sa le spui ca nu gasesc, iar ei sa isi infinga coltii si sa sfasie bucati, innebuniti de ideea de a exista un altul decat ei.

Toate neputintele se reduc la una, aceea de a iubi, aceea de a evada din propria tristete.

"O, Doamne! Da-mi forta si curaj

De a-mi contempla fara scarba corpul si inima..."

Baudelaire

Nota la Eckhart Tolle

"Mintea este un instrument minunat daca este folosita corect. Totusi folosita incorect devine foarte distructiva. Pentru a exprima mai precis acest lucru nu conteaza in ce masura va folositi incorect mintea- pentru ca, de obicei, nu o folositi deloc. Ea va foloseste pe dvs. Aceasta este boala. Credeti ca sunteti mintea dvs. Este o iluzie. Instrumentul a pus stapanire pe voi."

Mintea, acel spatiu perfect masurabil si determinat fizic, nu reprezinta decat un instrument. Gresim atunci cand credem ca ea ne filtreaza realitatea. De fapt, gandirea nu ne permite decat comunicarea cu restul.Rationalul este limbajul comun, dar instrumentul infinitului nemarginit este cu adevarat sufletul nostru. Mintea nu este decat un filtru prin care procesul de cunoastere se realizeaza, total invers decat credeam...si anume intensitatea fiintei noastre trimite aspecte ale sinelui profund care se materializeaza in ganduri, in cuvinte si, in final, in fapte.

De fapt albastrul nu e o culoare, e si el o liniste.

Dimineata de fum si ceata. Ma zbat fara victorie intre visul unei dimineti prezente si angoasa unei ierni prea repede ajunse. Am evitat asemenea dimineti de mult.Le-am amagit usor..pana azi..Ai simtit vreodata ca stomacul ti se strange in nimic si un tremur te spinteca pe intreaga coloana vertebrala si se face rarunchi in plamani , pana nu mai poti respira decat daca scancesti prelung ? Un fel de deja-vu al fatalitatii unei dimineti de singuratate cand amintirea se prelungeste ca un spasm din pat, si te lasa descoperit in cearceafurile reci? Toata tristetea lumii creste inauntrul tau si incearca o expansiune in afara trupului tau, impotriva tuturor fortelor bietei tale forme, neintelegand de ce , de ce azi... Iata raspunsul: frica, o frica transformata in demon odata recunoscuta.Frica de azi, de maine...de decembrie...de ei, de ieri..de iulie,implorand concretul, tanjind adevarul oricat de crunt ar fi el..dar il vrei, nu intuit ci pronuntat tare, raspicat, inuman de insensibil, fiintat...cu orice risc...
Strivesc obsesiv, cascand maxilarele fiintelor care ma inconjoara, inspaimantata ca gatlejul lor ascund adevarul meu. Nu fiti subtili, discreti, prevazatori...A vorbi sau a tacea e totuna cu a trai sau a muri ...Poate ca in lipsa de altceva, nu-i nici vorbirea de lepadat. In orice caz, face cat o spovedanie, e linistitoare... Si acel extaz in fata binelui, frumosului si adevarului care nu-ti ingaduie sa taci ...In fata frumosului, singuratatea devine apasatoare..Si e o dimineata atat de frumoasa...

Desi nu sunt batrana, am trait atatea vieti...

Pe masura ce ma ingramadesc intr-un timp, adun si o teribila doza de realism. Poate ca tanjesc sa traiesc in concret, poate ca ar fi mai usor sa alegi ceva care este fizic langa tine, poate ca ar fi mai bine sa fii pragmatic, concis si eficace. Si totusi raman spanzurata aici, intr-o realitate atat de departe de cea pe care mi-o doresc.Sunt si pot fi in toate felurile in acelasi timp...dar ma port sagalnic printre strambete si siluete tacute cu profile instabile. Si rad. Ma persecut intr-un mod revoltator pentru a-mi frange varfurile si extremitatile spre a intra in macheta lumii lor..si reusesc...sunt ampla!
A mai trecut un an, iar singurul lucru care mi-a ramas a fost acelasi simtamant ciudat al neputintei dar si o dulce iluzie de ...:).
Se spune ca adevarul e acela in care crezi cel mai mult, dar daca iti pierzi increderea, stiind adevarul? Asta e drama inca unui an adaugat.

paralelism in spatiu funebru

Cu cata binevoire si cu cat fast ne primesti tu viata in scurta noastra trecere pe sarma ta spanzurata in eternitate si totusi fixata in neant...Cat de mult putem noi inca, cei inclestati  in maruntaiele avatarului nostru, sa plangem sau sa onoram unul desprins? Sau poate noi ar trebui sa fim cei catre care bocitoarele ar trebui sa se intoarca? Pasi urmariti obsesiv de negre paiate ,intr-un mers calculat si tacut, deplangand sufletul sters si existenta irosita pe neindestulare. Ma alatur simfoniei afone a vaduvelor si urlu frenetic un cantec schimonosit al fericirii, pentru ca versurile sa le mimez amnezic pana la ingenuncherea mea in colbul pasilor cortegiului meu catre adevar, pana la manjirea mainilor mele cu pamantul zgronturos si gras, inmuiat in ploaia viselor mele cuminti.
Ma inclin in fata alinarii dulci a timpului meu si absorb,adulmec secunde...Cate poti pierde si cate poti castiga tu , ceaslov condamnat la eternitate? Sincronicitate si dans nebun de rutina,ma pierd iar acesta imi este sfarsitul..Ma dizolv in inevitabil si pierd din inaltime,din mireasma...Presiunea imi stalceste bietul trup neuniform si ma constrange sa devin uman si sa-mi desprind orbitele lipite de stele..Imi adun pe rand ramasitile si mi le inghesui intr-un dreptunghi cu prelungiri abstracte iar sufletul , intr-un unghi complementar de neputinta si ideal.

ganduri sucombate in sempiternitate...

Exista un sfert de clipa picurata in sufletul nostru, cand viata ti se pare perfecta, cand totul are sens, cand toate amintirile te imbratiseaza cu dragoste impecabila, cand regretele nu mai au nicio valoare si cand timpul te uita. Si ramai suspendat intr-un prezent coplesitor si suficient. Si nu mai existi. Sfios te ascunzi in afara timpului , inchizi ochii si traiesti. Esti tot ceea ce ti-ai dorit vreodata sa devii; inchipui idealul, il ai pentru un moment si iti doresti pentru o secunda sa fii ceea ce esti acum...simplu, cuminte. Ramai nemiscat si soptesti gandurilor sa se mentina riguros acronice, si totul se opreste... si imbratisezi intr-o singura inspirare totul si te agati cu fiecare particica de ea, sa dureze inca putin...inca putin. Si taci...sa nu pierzi clipa, sa nu deranjezi viata, sa nu misti cursul perfectiunii...Si ramai inclestat intr-un oftat si intr-o imbratisare prelunga si dulce si rogi pentru inca o secunda sa te uite viata acolo, sa ramai intrupat in tine, gol, si nemiscat .

Afara nu e niciun anotimp

Intotdeauna sa traiesti mai mult, mai bine si mai frumos decat ti-a fost dat; si nu trebuie sa pacalesti nici pe Dumnezeu, nici soarta si nici moartea ca sa faci asta. Sa iei fiecare secunda si sa faci din ea tot ce ai visat vreodata ca poti sa faci in viata. Aduna-ti toate gandurile in tample, in ceafa sau unde-ti este mai usor sa le aduni si sa faci ce vrei din ele: vrei sunete din care sa iasa simfonii si ode aduse destinului? Vrei imagini in care sa te muti cu tot trupul si sufletul? Sunt toate in tine, nu conteaza ca esti de lut, de plastic, sau esti doar idee; ai totul in tine si nimeni nu iti poate lua nimic. Esti stapanul lumii tale... Inchide ochii si zboara , deschide-i si alearga cu propiile-ti picioare si nu te teme de zi sau de noapte, nu te teme de prapastii sau sfarsituri caci exista un singur sfarsit in tine si acela ti-l alegi chiar tu. Nu poti spune niciodata ca e vinovat vantul de zborul tau, noaptea de oboseala ta sau soarele de durerea ochilor tai.
As silabisi, apasat si prelung, intregul simtamant ca un litost al fiintei mele decantate in viata, ca un ultim gest disperat catre chipurile stalcite in constiinta mea sa nu ma judece gresit. Sa strabata pana acolo unde ma intind delicat catre ceea ce sunt. Sa zaboveasca o traire in deplina goliciune a gandului meu cuminte si cald si sa ierte incercarea esuata de a denumi un eu, altul decat cel care trebuia sa fie. Zgarii zidurile tacerii mele si imi scrijelesc pe el resturile gandurilor ramase nespuse ...pentru cei care m-au cunoscut prea tarziu, pentru cei care nu m-au cunoscut deloc...intr-o naiva incercare de a-mi gasi timpul, viata...anotimpul .

The game. They say a person either has what it takes to play, or they don’t

In general, intr-un joc este vorba despre glorie , suferinta si despre urmatoarea partida, urmatorul set. Apoi mai sunt si jocurile izolate. Cele pe care le jucam de unii singuri. Jocurile sociale, jocurile psihologice...ne folosim de ele pentru a irosi timpul, pentru a face viata mai interesanta...de fapt pentru a ne distrage atentia de la ceea ce se intampla cu adevarat.
Ne place sa jucam jocuri, orice tip de jocuri. Unora dintre noi poate ca putin prea mult...Insa exista o parerere despre un pahar plin pe jumatate, despre cand sa spui "ajunge" , cand sa spui "cand "...Cred ca e mai mult o linie iluzorie, un barometru al necesitatii. Al dorintei. Depinde in intregime de individ si depinde si de ceea ce ti se toarna in pahar. Cateodata, tot ceea ce vrem este o degustare. Alteori, nu mai exista indeajuns sau "destul", paharul este fara fund...tot ceea vrem este mai mult. Aveam o matusa care atunci cand turna cafea in cesti spunea... "Spune-mi cand?"...Ea intreba de fiecare data, iar noi, bineinteles, nu spuneam niciodata "atat!"Nu spuneam niciodata "ajunge" pentru ca exista posibilitatea acelui "mai mult". Mai mult lapte, mai multa tequila, mai multa dragoste. Mai mult din orice. Mai mult inseamna mai bine.
In general, limitele sunt acolo pentru un motiv intemeiat. Pentru siguranta, pentru claritate. Daca alegi "sa intreci masura", cam risti pe propria piele. Si atunci cum se intampla ca, de fiecare data, cu cat limita este mai mare, cu atat ea devine mai provocatoare? Cand vezi o linie, iti doresti sa o intreci. Poate ca este vorba de tentatia nefamiliarului, un fel de provocare personala. Singura problema e ca , odata ce ai trecut de cealalta parte a liniei, este aproape imposibil sa te intorci...Dar, daca totusi reusesti sa treci inapoi, descoperi macar consolare in faptul ca nu esti singurul...
Asa ca, go ahead! Discuta, lupta-te, schimba regulile. Triseaza putin, ia o pauza si ingrijeste-te de ranile tale. Dar actioneaza! Joaca! Joaca dur, joaca rapid, joaca dublu, joaca liber, inconsecvent...joaca detasat! Actioneaza ca si cum maine nu ar exista...Nu este vorba aici despre castig sau pierdere, este vorba de jocul in sine...corect?

Even the biggest failure, even the worst most intractable mistake beats the hell out of never trying.

Maybe we accept the dream has become a nightmare. We tell ourselves that reality is better. We convince ourselves it's better that we never dream at all. But, the strongest of us, the most determined of us, holds on to the dream or we find ourselves faced with a fresh dream we never considered. We wake to find ourselves, against all odds, feeling hopeful. And, if we're lucky, we realize in the face of everything, in the face of life the true dream is being able to dream at all.
The early bird catches the worm; a stitch in time saves nine. He who hesitates is lost. We can't pretend we haven't been told. We've all heard the proverbs, heard the philosophers, heard our grandparents warning us about wasted time, heard the damn poets urging us to ‘seize the day'. Still sometimes we have to see for ourselves. We have to make our own mistakes. We have to learn our own lessons. We have to sweep today's possibility under tomorrow's rug until we can't anymore, until we finally understand for ourselves like Benjamin Franklin meant. That knowing is better than wondering, that waking is better than sleeping. And that even the biggest failure, even the worst most intractable mistake beats the hell out of never trying.
Who gets to determine when the old ends and the new begins? It’s not on the calendar, it’s not a birthday, it’s not a new year. It’s an event, big or small, something that changes us. Ideally, that gives us hope, a new way of living and looking at the world, a way of letting go of old habits, old memories. What's important is that we never stop believing we can have a new beginning, but it's also important to remember that, amid all the crap, there are a few things worth holding on to...

Oricata experienta ar avea in privinta contrariului, oamenii continua insa sa creada ca orice caracter e facut dintr-o bucata.

In fiecare dintre noi ramane o particica netransmisibila nimanui, oricat de mare ar fi efortul nostru in acest sens. Cuvantul nu este decat un litost , un scancet prelungit al intensitatii fiintei noastre. Iar de multe ori simtirea noastrea este sugrumata fie prin reprimarea oricarui sentiment valoros ori gand intelept ,ori fie chiar prin insuficienta mijloacelor de a exprima ceea ce gandim.Totusi, limbajul comun nu este aici acela al comunicarii, al limbii, ci acela al experientei comune. Simtim omenescul si il retransformam in supraomenesc. Valoare vine dinauntru. Cum se explica faptul ca nu putem impartasi intotdeauna totul?!-Esentialul tocmai el este foarte greu de exprimat , de explicat... Este crunt sa fii, din lipsa de cuvinte, mai prejos de tine insuti, sa nu gasesti cuvinte pentru ceea ce esti, potrivite cu ceea ce traiesti sau sa induri sa traiesti mereu mai prejos de propria-ti realitate.
Oricata experienta ar avea in privinta contrariului, oamenii continua insa sa creada ca orice caracter e facut dintr-o bucata. Pe cand,in realitate, nu exista unitate de caracter decat la fiintele fabricate in serie; tot ceea ce e natural e inconsecvent.

In tristete se pune tot sufletul...

Toate povestile se aseamana, toate fanteziile noastrea sunt, intr-un fel, aceleasi. Ne despartim, suntem prinsi in legaturi incalcite de familie, ne zbatem pentru o afirmare, si toate acestea se aseamana profund la toata lumea. Cel putin speram ca macar finalul sa fie fericit pentru unii dintre noi, sa avem modele pe care sa ni le reamintim de fiecare data cand esuam. Exemple de intamplari care sa ne consoleze. Daca am esuat o data, am pierdut candva, candva va trebui sa recastigam si sa fim recompensati. Ne dorim ca povestile de dragoste sa fie pentru eternitate, ne dorim ca personajele bune sa invinga, iar finalurile sa fie intotdeauna fericite, pentru ca tanjim noi insine dupa un asemenea sfarsit binecuvantat. Viata noastra, fie ca o purtam ca o lupta , fie ca ramane de nedescifrat, o dorim plina de rascumparare. De rascumparare a tot ceea ce am pierdut, a tot ceea ce am suferit, a tot ceea ce am suportat. Ne agatam cu orice putere de acest gand- ca noi vom trai fericitul sfarsit impliniti.
Timpul insa ne schimba continuu; dorintele, visele noastre, iubirile noastre, pe toate le lasam in urma si devenim ceea ce trebuie sa devenim pentru moment, pentru a supravietui, pentru a mai continua o singura zi. Doresc sa imi construiesc, singura, ziua de maine fericita. Chiar daca fericirea de acum e doar o repetare disperata a amintirii de bucurie pe care am avut-o candva. Spune-i amagire, poti sa o numesti chiar visare inutila , dar eu o numesc supravietuire. Inca o zi, inca o clipa cu ceea ce nu am, nu pot avea, cu ceea ce am deja.
Totul se schimba. Inevitabil- pentru ca pornim fiecare intr-o directie. Prieteniile nu mai sunt ceea ce erau, oamenii care te ascultau odata- si-au pierdut rabdarea, iar cei care te-au iubit, acum iubesc pe altcineva. Insa e greu sa accepti in anumite momente, schimbarea; este dureros pentru ca odata ce te intorci in trecutul fericit ii vrei pe cei dragi alaturi, ai nevoie de ei asa cum i-ai cunoscut si iubit.Pentru ca e atat de cald si comfortabil gandul ca atunci cand te intorci spre cineva, il gasesti exact asa cum l-ai lasat: neatins , nedeformat, neschimbat.

Simtul tacit al cruntei sorti, al dulcelui blestem si al cautarii la nesfarsit a ceea ce sunt. Viata se rupe in doua iar inimi sfarmate ranjind invidios se lipesc murdar de constiinta si de sufletul meu. Ce inseamna acum viata? Nu mai stiu ce inseamna a trai, a respira singura aerul rece de ploaie. Rupte, sfasiate, sfarmate si hacuite imi sunt privirea si buzele. Carnea tremura in atomi bolnavi de durere. Trupul in transa , sufletul explodeaza in corpul imbibat in formolul resemnarii. De ce nu razbati dincolo de atomii inclestati in fiarele normalului? Inchid ochii si ma ascund in mine fiindca sunt tot ceea ce mi-a ramas. Nimic din ceea ce am pretuit si am tanjit. Suflet chircit in umbra vietii tale, te-ai ascuns de viata! De ce nu tipi la lume ca nu faci parte din ea?! Amnezic imi reamintesc vag drumul catre volatilizare. Nimic nu mai poate schimba nimicul ramas. Voi suferi clipa. Zorii imi vor fi otrava iar noaptea acid peste speranta si iluzie. Golul va deveni etern iar eu ma voi tari catre sfarsit si voi implora sa fie cat mai curat si aseptic.

Singur cu tine esti foarte aproape de omul rau...

Poate ca nu ne este dat sa fim fericiti. Poate ca gratitudinea nu are nimic de a face cu bucuria. Poate ca a fi recunoscator inseamna sa fii multumit de ceea ce ai pentru ceea ce este. Sa apreciezi victoriile mici. Sa admiri doar efortul pe care il facem sa fim oameni. Poate ca suntem recunoscatori pentru lucrurile familiare pe care le cunoastem. La sfarsitul zilei, faptul ca inca mai avem curajul sa stam in picioare este un motiv suficient sa sarbatorim. Acum patru sute de ani, un scriitor englez avea o parere despre faptul de a fi singuri. Bineinteles, el s-a exprimat intr-un mod mai sofisticat: No man is an island entire onto himself. Lasand partea cu insula la o parte, tot ceea ce voia sa spuna de fapt, e ca nu avem nevoie decat sa permitem cuiva sa treaca granita si sa ne spuna ca nu suntem singuri.( Si cine spune ca acel cineva nu poate avea si patru picioare?:D)

Tu, chip chinuitor de dulce/Tu, ideal in ochii mei...

Iti multumesc ca exist. Si nu atat pentru mine, cat sa respir o clipa doar din minunatia si bogatia care se revarsa din ochii tai, din sufletul tau si din fiinta ta. Binecuvantez cerurile si cant ingerii care mi te-au dat sa adulmec mireasma de tamaie din urma ta si sa sarut mainile tale sfinte. Bucurie si belsug tuturor celor care au atins mangaierea ta si cununa de lauda celor care ti-au umplut sufletul. Imi aplec capul in bratele tale si Dumnezeul meu e cu mine. Intelepciune si suflet curat!Potir nesfarsit de lumina si har! Divinul isi revarsa necontenit eternul in tine...Te sorb cu toata fiinta mea si binecuvantate imi sunt clipele mele, adorandu-te. Aer si lumina imi este intregul tau si inima mea bate in pulsul vietii tale. Esti imaginea a tot ceea ce este mai bun, mai sfant , mai puternic a tot ceea ce ar trebui sa defineasca un om, a tot ceea ce am cunoscut. Fiecare clipa nu ar trebui decat sa iti cante existenta. Orice sovaire a ta este dreapta, fiecare greutate a ta este virtute, fiecare suferinta- mangaiere nemasurabila si fara de rasplata. Te respect pentru eternitate, te admir petru vecie, te iubesc pana la Dumnezeu si inapoi...copilul tau cel drag
(La Multi Ani!)

Buna, ma numesc EVA...

Se apropie sfarsitul unei ere...Numerele lui Fibonacci, calendarul mayas, Sectiunea de Aur, teoria fractalilor, karma, chakra, aura,a cincea dimensiune, tangenta Divinitatii...toate acestea le-am citit de curand intr-o carte pe care nu stiu daca sa o recomand sau sa o pastrez sub tacere. Spun sa tac pentru ca, aflandu-ma intr-un cerc restrans de doctori m-am surprins vorbind cu intensitate si sustinand o teorie aproape fantastica,nebuna...cu argumente valide si aproape credibile...M-a incitat atat de mult incat acaparasem discutia...mai aveam un pic si faceam suflu sistolic. Imaginati-va, eu, inconjurata de patru medici, unul sceptic- PSIHIATRUL, unul dezinteresat, unul acaparat complet si unul mut. Ideea e ca eu doream o confirmare stiintifica a argumentelor aduse de mine , eu sceptica la randul meu. Va imaginati privirea lor cand le vorbeam despre structura bioplasmatica si de campul organizitional, despre ectoplasma si da...despre spiritul astral. Si continuam in aspecte ale fizicii cuantice, ale vibratiei electromagnetice a pamantului si a teoriei vibrationale a lu1 Schumann...Da, radeti cum rad si eu acum...si acest lucru se intampla la o petrecere cam frivola;)))
Asadar, incercam sa gasesc un raspuns la aceste evenimente care s-au precipitat in ultimul timp. Ideea e ca, spun oamenii de stiinta, avem un timp limitat ca se ne pregatim sa devenim lumina din lumina divina, adik antimaterie ( legea fizica a treia a atomului-anihilarea: pozitron cu neutron se elimina, raman fotoni care reprezinta antimateria). Deci sufletul nostru se detaseaza de corp mult mai usor...Asadar, conform acestor excentrici oameni de stiinta si elevati, meditati! Dedublati-va si lasati-va sufletul astral sa zboare liber, sa se intalneasca el in cluburi, cafenele cu prietenii sau sa calatoreasca pana in Bora Bora!
Acum, serios vorbind, daca nu cunosti revelat-prin gratie divina- sau inspirat, nu cunosti nimic...De pilda, povestea cu marul lui Newton, care a cazut...nu stiu unde am citit eu stupuditatea asta:"el a cazut intr-o profunda meditatie care l-a condus direct la legea gravitatiei universale".Si eu spun: daca Newton gandea pana la Judecata de Apoi, nu descoperea nimic. Dar el a fost mult mai intelept. Cand a fost intrebat cum a descoperit gravitatia, a zis:"Am fost inspirat."
Pai scrie pe mar sau undeva in natura "legea gravitatiei"?Fenomenele lumii interioare si ale lumii exterioare tac.Iar omul autonom si orgolios crede ca exploreaza lumea interioara cu jocul lui de ipoteze si ca descopera ce vrea el. El cauta; dar eu spun ca el cauta, nu ca va afla. Sau daca afla, trebuie sa fie ca Newton, "inspirat"...
DUMNEZEU EXISTA ORICUM.Asadar, fie ca vine sfarsitul lumii sau nu, fie ca vom vedeau aura oamenilor si vom reveni la paradisele pierdute, eu vreau paradisul meu ACUM...Te rog...

Arta nu trebuie luata ad-litteram...

Arta curata viata de impuritatile ei si o prezinta la modul ideal. Dragostea adevarata risca sa devina prea adevarata. Pura, ca apa distilata. Adevarul pur e nefiresc, e o abstractie, fara corespondent in lumea reala. In natura intalnesti o multime de impuritati amestecate cu adevarul esential. Arta emotioneaza tocmai fiindca respinge impuritatile vietii adevarate. Nicio orgie autentica nu excita ca un roman pornografic. Intr-o carte de Pierre Louys toate fetele sunt tinere si au un corp perfect. Nimeni nu sughite, nimanui nu-i miroase gura, nimeni nu-i obosit, plictisit, nimeni nu-si aminteste brusc de facturi neachitate sau de e-mailuri de afaceri ramase fara raspuns ca sa intrerupa astfel clipele de mare fericire. Arta iti provoaca o senzatie, un gand, un sentiment in stare pura; vreau sa zic pura,din punct de vedere chimic, nu moral...;)

"Inainte de a castiga ceva, trebuie sa pierzi ceva; in primul rand pretentiile"

Un intelept a spus candva ca poti avea orice in viata daca sacrifici totul pentru acel lucru. Ceea ce dorea sa spuna este de fapt ca nimic nu vine fara un pret. Asa ca , inainte de a te arunca in lupta pentru a obtine ceea ce vrei , ar fi bine sa te hotaresti cat de mult esti dispus sa pierzi pentru acel ceva . De cele mai multe ori, sa alegi calea care ti se pare corecta, inseamna sa renunti la ceea ce stii deja ca e bun in viata ta; iar cand permiti cuiva sa iti intre in suflet, renunti la toate zidurile si barierele pe care te-ai chinuit sa le construiesti o viata. Insa sacrificiile cele mai mari sunt cele care te iau prin surprindere si nu ai timp destul sa te gandesti la o strategie, sa alegi o parte sau sa masori eventualele pierderi. Cand se intampla acest lucru, cand lupta te alege pe tine si nu invers, atunci sacrificiul acela se poate dovedi a fi mai mult decat putem suporta.

E greu sa definesti ce inseamna un sacrificiu cu adevarat si de ce trebuie sa il facem. Fiindca trebuie? Fiindca daca nu renuntam la ceva, nu avem sansa sa castigam ceva mai mult, mai bun? Fiindca e optiunea cea mai potrivita pentru noi la acel moment? Insa cine ne garanteaza castigul sau macar compensarea pierderii?? Ideea e ca nu sacrificiile sunt grele. Dimpotriva, sacrificiile te pot face sa pretuiesti mai mult ceea ce ai - intotdeauna am spus ca singura satisfactie pe care ti-o ofera o cale usoara este ca este usoara. Insa ceea ce e cu adevarat dificil este sa stii la ce sa renunti, pentru ca exista lucruri care merita sa le tii strans aproape. Viata e haotica si uneori nedreapta si unele lucruri nu ti se dau niciodata de doua ori. Macar atata intelepciune!

Desi este ingrozitor cand intelegi, viata se scrie in ciorna, iar noua ne e dat sa ii corectam paginile.

Cineva mi-a explicat candva ca, atunci cand destinul intra in scena, uneori alegerea iese din joc- Romeo si Julieta erau destinati sa fie impreuna, insa numai pentru un timp, iar timpul lor se terminase. Candva as fi spus ca, daca Julieta a fost atat de idioata incat sa se indragosteasca de rival, sa bea o sticla otrava si sa adoarma intr-un mausoleu, atunci si-a meritat cu varf si indesat soarta. Si acum cred ca , in dragoste , in cea mai mare parte, este vorba de alegeri. Este vorba de a renunta la pumnal si la sticluta de otrava, si de a-ti construi singur finalul "fericit"(cat mai des posibil). Insa, cateodata, in ciuda intentiilor tale cele mai bune, destinul castiga oricum. Destinul si timpul...

Timpul nu asteapta pe niciun om. Tineretea trece iubind fiinte pe care nu le putem poseda decat rau- din timiditate, iar varsta matura trece posedand fiinte pe care nu le putem iubi decat rau, din satietate.
Tot ceea ce isi poate dori cineva este mai mult timp. Timp pentru a se ridica, timp pentru a creste, timp pentru ...a da drumul. Dar este greu sa dai drumul in intregime visului pe care il plasmuiesti. Este greu pentru ca speram ca va veni o zi cand vom deschide larg ochii si totul va deveni realitate. La sfarsitul fiecarei zile, speranta vine ca o alternativa amuzanta. Apare in momentele in care te astepti mai putin. Este ca si cand, intr-o dimineata ai realiza ca viata ta este departe de a fi ceea ce ti-ai fi dorit sa fie, relativ diferita de basmul tau. Castelul - s-ar putea sa nu fie chiar un castel. Si nici acel "fericiti pana la adanci batraneti.." nu mai este atat de important- doar sa fie acel "fericit" acum!

nu-mi caut fericirea,doar sensul...

De prea multe ori lucrul pe care ti-l doresti cel mai mult este singurul pe care nu il poti avea. Dorinta ne lasa cu inima franta, ne uzeaza. Dorinta iti poate da peste cap intreaga existenta. Insa suferinta cea mai mare o poarta oamenii care nu stiu ce vor...
Schimbarea- nu ne place, ne este frica de ea, dar nu o putem opri sa vina. Ori ne adaptam schimbarii, ori ramanem in urma. Si e dureros sa cresti - oricine pretinde altceva, minte. Dar adevarul este urmatorul: cu cat lucrurile se schimba mai mult, cu atat ele raman la fel. Iar cateodata, of, cateodata schimbarea este buna. Cateodata schimbarea este...totul.
Totusi, se spune ca nu te inveti minte decat atunci cand atingi pragul de jos, dar cum anume iti dai seama cand ajungi acolo? Pentru ca, indiferent cat de mult ne doare acel ceva, cateodata cel mai dureros este sa ii dai drumul...
Adevarul este dureros. In adancul sau, nimeni nu vrea sa il cunoasca , mai ales cand este legat de intimitatea fiecaruia. Uneori suntem sinceri doar pentru ca sinceritatea este tot ceea ce putem oferi. Uneori spunem adevarul pentru ca avem nevoie sa il rostim cu voce tare pentru a-l auzi noi insine. Il scoatem la suprafata pentru ca nu ne putem abtine, iar alteori spunem adevarul pentru ca... datoram macar atat.

Scars and Souvenirs

Trebuie sa uiti si sa ierti. Cel putin asa ni se spune. Este un sfat bun insa nu foarte practic. Atunci cand cineva ne raneste, vrem sa ranim inapoi. Cand cineva ne greseste, vrem sa fim corecti. Fara iertare, nu se regleaza conturile...ranile vechi nu se vindeca niciodata. Si cel mai mult putem spera ca intr-o zi vom fi destul de norocosi sa uitam.
Ce este mai rau? Ranile noi care sunt ingrozitor de dureroase sau ranile vechi, care ar fi trebuit sa se vindece cu ani in urma si nu s-au vindecat? Poate ca ranile vechi ne invata ceva. Ne amintesc unde am fost si peste ce am trecut. Ne invata minte ce sa evitam in viitor. Asta ne place sa credem...dar nu se intampla chiar asa,nu? Sunt unele lucruri pe care trebuie sa le invatam din nou...si din nou...
Oamenii au cicatrici. In toate felurile in care nu te astepti. Precum niste harti rutiere ale trecutului personal. Diagrame ale tuturor ranilor vechi. Cele mai multe dintre ranile noastre se vindeca, lasand in urma doar o cicatrice. Dar unele dintre ele raman . Unele rani le purtam cu noi peste tot si, desi taietura nu se mai vede, durerea inca staruie...se prelinge.

"Zadarnic hoinaresti prin vesnicie, pentru ca nu poti stapani pe deplin decat ceea ce cuprinzi"

In fiinta vie, necesitatea esentiala, ce izvoraste din fiinta insasi si nu-i survine in mod accidental din afara, este insotita de voluptate. Voluptatea este chipul, faciesul, fericirii. Si orice fiinta este fericita atunci cand isi implineste destinul, adica atunci cand isi urmeaza panta inclinatiei proprii, a necesitatii sale esentiale, atunci cand se realizeaza, cand este ceea ce este cu adevarat. Din acest motiv, pentru ceea ce ne place avem geniu. Geniul, adica darul superlativ al unei fiinte de a face ceva, are totodata o fizionomie de suprema placere.Intr-o buna zi si cu o evidenta debordanta ne vom pomeni surprinsi, obligati parca sa descoperim ceea ce acum ne va fi parand doar o insiruire de vorbe: ca destinul fiecaruia ii este si cea mai intensa desfatare.

Ora a durerii,privire taciturna a soarelui este sufletul-un strain pe pamant.

Sub constiinta plumbuita de o memorie colectiva a pacatului,ating fructul ambrozic al sensului meu. Ma regasesc rastignita in istoria genetica a omului Adam si plang cu durere esecul si incercarea disperata de a ma reintoarce in dionisiac.Simt o adiere a ceea ce reprezinta mantuirea, banuiesc si incerc sa pipai sensul, dincolo de orice existenta, insa traiesc sfasietoarea dezamagire a indepartarii de inceput. Memoria mea sterge spiritualul, trupul meu absoarbe orice mit si inneaca in porii efemeri orice zbatere de vesnic, orice lupta catre peren. Ranesc viata, zgarii suflete si ma faramitez in etcaetera...

Niciodata nu am avut o memorie buna,intotdeauna am suferit neajunsul asta ;dar s-ar putea sa fie o forma de a-mi aminti numai ceea ce trebuie, poate lucrul cel mai important care mi s-a intamplat
in viata sau ceea ce are o semnificatie profunda, ceea ce a fost decisiv- in bine sau in rau- in aceasta calatorie complexa, contradictorie si inexplicabila spre moarte, care este viata fiecaruia.;)